Şcoala lui Maxy
După promulgarea legilor rasiale în toamna anului 1940, comunitatea evreiască – oficială şi civilă – se confrunta, printre alte multe probleme, şi cu una care putea să pară mai puţin urgentă, dat fiind gravitatea situaţiei, pericolele teribile care planau asupra ei. Şi totuşi respectiva problemă a fost luată foarte în serios. Se dorea să nu se lase fără căi către învăţătură copiii şi tinerii de origine evreiască eliminaţi din şcoli – de stat sau particulare. Instituţiile şcolare care depindeau pâna atunci direct de Comunitatea oficială evreiască se dovediră insuficiente, chiar şi după extinderea lor. Astfel încât au apărut iniţiative particulare şi s-au creat noi instituţii şcolare – de la nivelul învăţământului inferior şi până la cel universitar. Posibilităţi existau, mai ales că prin legile rasiale fuseseră izgoniţi din instituţiile oficiale şi profesoriii de origine evreiască. Majoritatea erau profesori de liceu, profesoratul la nivel universitar constituind pentru ei un ţinut interzis prin “legea pământului”.
Nerecurgând la o documentare sistematică, voi cita doar datele pe care mi le permite experienţa personală referitor la tema anunţată prin titlu.
Aveam aproape şaisprezece ani în acea toamnă sumbră a anului 1940. După un an urmat la liceul de fete al Comunitătii, am preferat atmosfera mai laică şi mai asimilistă a liceului particular pentru fete, condus de doamnele Benari şi Kreindler, înfiinţat paralel cu cel de băieţi, iniţiat de Alexandru Graur şi O. Byck. Majoritatea profesorilor din aceste licee au devenit dupa 1944 profesori universitari. De exemplu, la liceul de fete lecţiile de istorie erau predate de prof. Candel, cele de matematică – de O. Kreindler, cele de latină şi română – de Al. Graur, cele de franceză – de Nina Façon, etc. Lecţiile de desen erau predate de Medi Wechsler, astăzi cunoscuta Margareta Dinu, care se folosea de orele de predare pentru a ne face cunoscute, printre altele, operele avangardiştilor europeni, precum şi ale celor de la noi, ca de ex. Victor Brauner sau Jules Perahim.
Simultan cu toată această răstunare de situaţie, căutam posibilităţi de a primi învăţătură şi pe linia profesiunii spre care aspiram, pictura. Mai ales că fusesem încurajată pe această linie încă din liceul de stat de către profesoara de desen, pictoriţa Maria Dumitrescu-Delighioz. Un timp am frecventat cursurile dnei Probst-Kreid, cursuri care s-au sistat însă foarte repede, odată cu asasinarea fiului acesteia de catre autorităţile fasciste.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.